Cât e ora?! E o întrebare care nu-i mai vine în minte Roxanei de vreo 6 ani. Asta pentru că pe dealurile unde s-a stabilit acum 6 ani, lăsând în spate agitația continuă a Clujului, nu există ceas! Dimineață e când răsare soarele și dă alarma cocoșul, iar seara e atunci când tot soarele face spectacol pe cer și se ascunde după dealuri…

De 6 ani, pentru Roxana și familia sa, acasă sunt niște dealuri din comuna bistrițeană Târlișua, situată la poalele Munților Țibleș. A dat zumzetul și agitația continuă a Clujului pe o liniște monumentală tulburată doar de păsărele și râsetele cristaline ale copiilor săi.

Asta după ce vreme de 12 ani a locuit în Cluj-Napoca. De ce o familie cu copii mici ar da un oraș dezvoltat plin de oportunități pentru o casă tradițională la țară? Pare greu de înțeles până când o cunoști pe Roxana, o orășeancă, ce-a lăsat confortul orașului pentru o casă unde căldură se face cu foc alimentat continuu.

A cucerit-o iremediabil peisajul pe care-l admiră cum iese din casă, dar și comunitatea prietenoasă și unită, unde mereu găsești un sprijin, indiferent de problema întâlnită.

Roxana și Călin Baias s-au mutat în comuna Târlișua pe când cel mare dintre copii avea doar doi ani și jumătate, iar mijlociul doar 6 luni. Între timp, familia s-a întregit cu o fetiță, care acum are 3 ani și jumătate.

Fără apă în casă și cu vecini la km distanță

„Am locuit în Cluj-Napoca 12 ani și ne-am mutat aici la țară, locul natal al soțului. La început veneam doar pentru a renova casa părintească, apoi ne-am atașat de dealuri și de comunitate și am decis să ne mutăm efectiv. Am pornit de la 0 cu toate, nu aveam apă în casă, gospodăria nu a mai fost locuită de vreo 20 de ani, dar eram foarte entuziasmați și așa am mers mai departe”, spune Roxana.

Casa nelocuită în ultimii 20 de ani au reabilitat-o pe rând: au început cu utilitățile și-au continuat cu renovarea bucătăriei și a unei camere. Au urmat mai apoi două dormitoare, iar acum, la 6 ani de la mutare, familia Baias încă trebăluiește la căsuța visurilor.

Cel mai apropiat vecin stă la jumătate de km distanță, iar iarna, focul trebuie întreținut continuu:

„Avem încălzire cu sobe pe lemne. Este mai dificil pentru că avem chiar și 4 focuri. Trebuie să pregătim mereu lemne, dar am luat-o ca pe o aventură, în mijlocul naturii. Noi locuim pe deal, nu avem vecini decât la 500 de m sau 1-2 km”, completează Roxana.

Copiii s-au adaptat și ei foarte repede, iar mezina nu cunoaște altă realitate, decât libertatea supremă pe care i-o oferă câmpurile din jurul casei. Deși vorbim despre o localitate din mediul rural, școala este proaspăt renovată, iar copiii care învață de acolo au condiții ca-n oraș.

Călin, îmblânzitorul de lemn

Roxana a locuit la oraș toată viața sa, mai întâi la Bistrița, iar mai apoi în Cluj-Napoca, unde a și absolvit Facultatea de Științe Economice din cadrul UBB. Munca sa s-a concentrat în mare parte în zona contabilității.

Asta până când a ajuns la Târlișua. Acolo, atât ea, cât și soțul său și-au permis să viseze. Călin a luat cu el hobby-ul moștenit de la tatăl său: prelucrarea lemnului. La Târlișua, Călin a refăcut atelierul de tâmplărie al tatălui său, chiar pe fundația pe care acesta a funcționat cu decenii în urmă. Acolo iau naștere mese, scaune și alte elemente de decor din lemn.

„Fiecare obiect din lemn masiv realizat în atelierul nostru este unic și adaptat după stilul și cerințele fiecărui client. Puteți comenda mese de bucătărie sau de living din lemn de esență tare, măsuțe de cafea unice, în stil rustic, din trunchi, live edge, diferite dimensiuni. Cu picioare confecționate manual din metal sau tot din lemn”, descrie tânăra.

Și ea și-a găsit marea pasiune între dealuri: lucrul de mână

Pasionată de cămășile tradiționale, Roxana a învățat să le lucreze și chiar a organizat la Tărlișua evenimente și chiar șezători. Deși se specializase în contabilitate, după nașterea primlui copil, Roxana a simțit nevoia să facă ceva diferit în puținul timp liber și s-a înscris la Școala Populară de Artă „Tudor Jarda” din Cluj, secția țesut-cusut.

„Am studiat tot mai mult, de drag, despre cum se realizau cămășile vechi, despre zona noastră etnografică. În momentul în care m-am mutat la țară am observat cât de mult s-au schimbat lucrurile cu privire la cusutul de mână. Adică foarte puține femei mai făceau asta, iar în târgurile de țară se vindeau costume populare sintetice, cu inserții lipite. Mi s-a părut foarte trist. Am adunat donații și am ținut mici șezători pentru fetele din sat, oferind materiale naturale din bumbac și motive tradiționale din cărți primite de la cei apropiați și cunoștințele mele adunate cu timpul”, povestește Roxana.