Pe domnul Alexandru l-am surprins într-o după amiază în centrul Clujului, privind cu melancolie în jur. Am aflat că este nostalgic după vremurile demult trecute și anii tinereții, când nu era singur. În ochii lui se citește blândețe, empatie și bunătate. Toată viața și-a dedicat-o ajutând din suflet, fiecare om aflat la nevoie.

Povestea lui începe în 30 ianuarie 1933, când s-a născut într-un sat de lângă Cluj. La 20 de ani a ajuns în oraș, dornic să-și croiască propriul drum.

„Eram tânăr, venit de la țară, nu știam încotro să mă duc, însă mi-am găsit calea…”, ne-a povestit domnul Alexandru.

La scurt timp, și-a descoperit și menirea: aceea de a îngriji oamenii bolnavi. A devenit asistent medical pe secția de neurologie a spitalului CFR.

„Mi-a fost tare drag să ajut oamenii, am văzut atâtea cazuri grave, cărora medicii nu le mai dădeau nicio șansă, dar au supraviețuit. Atunci nu înțelegeam cum e posibil…”, recunoaște Alexandru. 

Însă la scurt timp a înțeles, pentru că el însuși a primit un diagnostic crunt, atunci când i-a fost descoperită o tumoare pe creier.

Rolurile s-au inversat atunci: cel care ajuta de obicei avea acum nevoie de ajutor.

„Am fost operat de urgență, operația fiind foarte grea. Medicii nu mi-au mai dat nicio șansă… Dar iată că am 91 de ani. Atunci am înțeles că acolo unde doctorii nu dau nicio șanșă, îți mai oferă Dumnezeu una…”

Alexandru s-a recuperat, viața lui a urmat cursul firesc, iar în scurt timp și-a întemeiat și o familie.

„Am doi copii mari, dar sunt plecați în alte țări… Acum îs singur… și singurătatea doare…”

La 61 de ani, Alexandru s-a pensionat pentru a-și putea îngriji soția, grav bolnavă.

„A stat mult timp la pat, iar eu am avut grijă de ea, zi de zi. Săraca s-a dus de 20 de ani și m-a lăsat…”

L-am întrebat care e secretul longevității sale. „Nu știu nici eu cum am ajuns să am 91 de ani. Toți prietenii mei sunt morți… Sunt doar eu singur și singurătatea îi tare grea. Îs faini cei 91 de ani, dar nu-s faini să-i petreci singur…”, ne-a mai povestit domnul Alexandru.