Crăciunul anului 1976 rămâne în inima Mariei și a lui Virgil pentru totdeauna. Povestea lor de dragoste a început la colindat: a fost dragoste la prima vedere. Nu au stat mult pe gânduri. În vara aceluiași an s-au căsătorit. Din banii de nuntă și-au cumpărat o garsonieră unde au crescut-o pe fiica lor, care a venit pe lume la un an distanță.
Maria ne-a povestit că relația lor a fost și mai frumoasă odată cu venirea pe lume a fiicei lor, Cristina. „Viața noastră de atunci a început cu adevărat, de când am ținut-o prima dată în brațe pe fetița noastră…”
După 48 de ani de iubire, i-am găsit într-o zi de primvăvară, ținându-se de mână, în parc. Aveau zâmbetul pe buze, în ciuda problemelor care au apărut, inevitabil, la pachet cu bătrânețea.
O afecțiune îl face acum pe Virgil să uite amintirile frumoase din tinerețe. Dar admmite că are noroc cu „frumoasa lui asistentă personală”, așa cum o numește șăgalnic pe Maria, care este lângă el la orice pas… Pentru că are nevoie de un însoțitor la tot pasul.
Am întrebat-o pe doamna Maria cum face față acestei situații sau dacă îi este greu, având în vedere vârsta înaintată pe care o are și ea… Ne-a răspuns imediat:
„Nimic nu e greu când iubești. Îl ajut cu drag și nu mi-aș imagina viața fără el. Chiar dacă uneori nu mai pot, îmi păstrez legământul pe care l-am făcut cândva: „să fii lângă omul iubit la bine și la greu”.
Cu gândul la tinerii din ziua de astăzi, am întrebat-o pe Maria care consideră ca sunt cele mai importante principii într-o căsnicie.
„Noi ne-am respectat mereu, în primul rând. Nu ne-am jignit și chiar de ne-om fi certat ziua, seara nu dormeam niciodată supărați, ci îmbrățișați.
Am avut mereu încredere unul în altul și ne-am sfătuit în orice, n-am luat nici o farfurie fără să-l întreb dacă-i place.
Îi îndemn pe cei care sunt căsătoriți să nu adoarmă niciodată certați. Pentru că nu se știe dacă mai ajung ziua de mâine și dacă se mai întâlnesc cu persoana dragă…”, ne-a sfătuit doamna Maria.
Am vrut să aflăm care este cea mai frumoasă amintire a lor. „Pe vremea noastră, băiatul cerea mâna fetei de la părinții acesteia. Așa a făcut și Virgil al meu. Eu stăteam atunci la casa părintească, într-un sat de lângă Cluj. Ajuns la poarta casei, Virgil a văzut pe banca din fața casei, un bărbat și o femeie, uitându-se la el. Crezând ca sunt părinții mei, acesta s-a dus repede la ei și i-a rugat să-i dea mâna fiicei lor. Aceștia, neînțelegând despre ce e vorba, l-au refuzat.
Virgil, dragul de el, având atâtea emoții, nu și-a dat seama ca aceia nu erau părinții mei sau că ar fi trebuit să intre în casă, nu să stea la poartă. Și uite așa a fost „refuzat” prima oară… Însă a doua oară a fost cu noroc! Cu mare noroc, chiar și după 48 de ani…”